Seimeni, eterna reintoarcere

Emoția și nostalgia însuflețesc călătoria imaginară a lui Eugen Munteanu către locurile natale, una dintr-o succesiune fără sfârșit - sau poate aceeași călătorie, repetată la infinit. Seimeni, satul dunărean a cărui poveste se întrepătrunde cu cea a Dunării și a Dobrogei românești, ne este dezvăluit treptat prin succesiunea de povestiri despre familie și valorile ei, comunitate, tradiții și memorie, prietenie și camaraderie, fiorul lecturii și cel al dragostei și, desigur, despre fluviu și tainele sale. Dunărea e mereu prezentă în textele din acest volum, cursul ei părând să dicteze ritmul povestirii, indiferent dacă e vorba de amintiri și mărturisiri din vremuri trecute sau de momente în care profesorul de lingvistică își folosește conceptele și instrumentele.

Și tot cursul Dunării la Seimeni, nu departe de Cernavodă, ajută cititorul să pătrundă lin, asumându-și misterul, în adâncimea unui proces de maturizare ce pare modelat de relația autorului cu locul numit Seimeni, satul său natal, satul mare cât un univers. Autorul acestei cărți a trăit, până la un punct, experiența lui Niculae Moromete. Mi-am asumat, stimulat și de îndemnul și de sprijinul celor apropiați, dorința de a evada cu orice preț dintr-un „acasă” care își pierduse orice rațiune de a fi.

Numai că, spre deosebire de Niculae, care a resimțit această evadare ca pe o dureroasă „imposibilă întoarcere”, mie mi se pare că, pe măsură ce înaintez în vârstă, retrăiesc din ce în ce mai intens sentimentul obsedant că, de fapt, nu am plecat niciodată din spațiul mitic natal. Este o trăire mai apropiată poate de nietzscheana ewige Wiederkehr decât de acel éternel retour teoretizat de Mircea Eliade. Umbrele alor mei, casa și grădina, dealurile și văile din jurul satului, Dunărea cu ostroavele și cu lunca ei, întâmplările memorabile sau cele obișnuite, poveștile bunicilor și ale părinților, graiul local, figurile mai speciale ale satului, colegii și profesorii de la școală, cărțile pe care le citeam, toate alcătuiesc acel teribil de viu illud tempus, care mă (re)cheamă cu zvonuri parcă din ce în ce mai clare. - Eugen Munteanu