Mierea si amarul

• Autor distins cu Premiul Goncourt pentru literatura in 1987

O cultura care te obliga la tacere. In acest roman urmarim casatoria impusa a unui cuplu in care compromisurile si tristetea au dus la aparitia remuscarilor, a unor acte de lasitate si, inevitabil, la esecuri. Cei doi se agata de nefericirea lor si se hranesc cu ea, parca pentru a se pedepsi. Iar tanara lor fiica, poeta, tine un jurnal in care se ascunde drama multor femei, victime ale unei traditii si societati care obliga la tacere. Odata cu retrairea momentelor care le-au marcat, candva, viata, asistam treptat la recuperarea destinului acestei familii dezbinate si ni se dezvaluie foarte subtil tragedia care i-a distrus nucleul. Speranta vindecarii sta intr-un sarman imigrant, care, cu multa blandete si bunatate, are grija de ceea ce a mai ramas din aceasta familie, readucand armonia. El e mierea (sau balsamul) care inmoaie amaraciunea celor inselati de soarta. Parintii mei, sau, ca sa fiu corecta, mai ales mama, erau sclavii traditiei in tot ceea ce are aceasta mai retrograd si mai stupid. Era pe vremea cand imi lasasem barba ca sa arat viril. Asteptam primul nostru copil. Faceam eforturi pentru a fi agreabil, grijuliu, atent. Ea era prost dispusa tot timpul. Nu o acuzam, incercam din cand in cand sa fac cate o gluma. Intr-o zi mi-a urlat in fata: - Eu n-am umor, nu sunt ipocrita!

Traducere din limba franceza de Mihaela Stan.