Ce vrem noi, femeile?

Isabel Allende plonjeaza in adancurile memoriei si ne ofera o carte emotionanta, dar imbibata de umorul sau caracteristic, despre relatia cu feminismul si conditia de femeie, o pledoarie pentru viata care trebuie traita, simtita si savurata cu deplina intensitate. In cea mai noua carte a sa, marea autoarea chiliana ne invita s-o insotim intr-o calatorie personala in care, cu harul ei de povestitoare, reviziteaza episoadele ce o leaga de feminism, din copilarie pana astazi. Ne face cunoscute portretele unor femei cu rol esential pentru destinul sau, ne vorbeste despre scriitoare si activiste, lauda creatia unor tinere artiste care exprima revolta generatiei lor si, nu il ultimul rand, se inclina in fata anonimelor care, cunoscand suferinta produsa de violenta, s-au ridicat si, cu demnitate si curaj, au mers mai departe. Ele sunt cele care au inspirat-o si au insotit-o pe intregul parcurs al al vietii, sunt femeile sufletului ei. Toate acestea fara sa piarda nici o farama din inconfundabila sa bucurie de a trai si amintindu-ne ca, dincolo de varsta, exista intotdeauna o vreme pentru dragoste.

Isabel Allende, acest izvor nesecat de joie de vivre, ne-a scris inca o carte dezarmant de frumoasa si de sincera, numita Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerabdatoare, viata lunga si ursitoarele bune. Fiindca asa este ea, Isabel cea care se scrie, Isabel cea care ne scrie. Isabel, cea care inseteaza dupa libertate, dar nu doar pentru sine, ci pentru toate femeile acestei lumi. Caci dependenta si docilitatea imputineaza, tin femeile in chingile limitarii fortei mintii, sensibilitatii si creativitatii, a putintei lor de a exista autentic in lume. Le tin tematoare, undeva la marginea istoriei. Insa daca isi rup impreuna chingile dependentei, ele vor schimba natura puterii, in loc ca puterea sa schimbe natura lor. Isabel, cea care alina si da speranta, stie cat de crunt de departe de libertate sunt cele si cei care traiesc traume greu de imaginat. Si atunci imparte roadele marelui ei succes cu fetite din India, cu femei din Nepal, cu refugiatii din dictaturi si razboaie. Isabel, cea care iubeste, crede ca dragostea, la 78 de ani, nu este cu nimic altfel decat cea de la 18 ani. Numai ca acum se afla sub imperiul urgentei. Nu mai e timp de pierdut. Caci, pana la urma, nici macar noi, femeile, nu suntem niciodata atat de batrane, incat sa nu intinerim. Isabel, cea care spune in fiecare dimineata Da! zilei care vine, soarbe zorile cu nesat, privind cu bucurie in urma: Sunt libera. Nu am de dovedit nimic nimanui. Dar o face asumandu-si pana la capat cele doua surse care ii hranesc fiinta: scrisul si sentimentele. - Mihaela Miroiu Traducere din limba spaniola de Cornelia Radulescu.