Cand lumea era mare

Pașii lui se auzeau de la o distanță de câțiva metri. Voia să intre în casă, de pe drumurile pe unde fusese. Uneori se scutura puțin, alteori, de cele mai multe ori, intra direct.

Venea doar la el acasă. Acei papuci de casă de la intrare, gata pregătiți pentru schimbul încălțămintei, nu existau. Ba, să mă scuzați, mă contrazic, ei existau, dar stăteau adormiți, aproape nefolosiți, în noptieră.

Uneori erau treziți din somn, când era târziu și tata se pregătea de culcare. Atunci îi lua și se ducea cu ei până la baie. Dacă am fost în cabinetul lui?

De câteva ori, căci nu mă interesa. Eu eram doar băiatul doctorului, accentuez, băiatul, dar nu doctorul în persoană. Acela era el.

Să trăiești pe vremea aceea era mai mult cu speranțe. Și cu mici bucurii de familie.